Astăzi, 21 iunie, are loc solstițiul de vară când, din punct de vedere astronomic, începe anotimpul vara. Ziua de 21 iunie reprezintă cea mai lungă zi din an, adică este ziua în care ne bucurăm cel mai mult timp de Soare pe parcursul unei zile.

După această dată, ziua începe să scadă și o va face timp de șase luni, până la solstițiul de iarnă. În astronomie, se numesc solstiții cele două momente din an când planul determinat de centrul Soarelui și de axa de rotație a Pământului este perpendicular pe planul orbitei Pământului. În cele două momente ale anului, unghiul făcut de razele soarelui cu orizontul la amiază este cel mai mare (vara) sau cel mai mic (iarna) din an. Între cele două solstiții intervin și momentele de echinocțiu („echi” înseamnă „egal”), cel de toamnă, respectiv de primăvară, când ziua este egală cu noaptea în orice loc de pe Pământ.

Tradiția și superstițiile privind solstițiul de vară au rădăcini străvechi, fiindcă cea mai lungă zi (iluminată de Soare) a anului este considerată punct de balanță, de răscruce, de schimbare, o zi a absolutului, înscrisă sub semnul focului, care este simbolul Soarelui.

În această perioadă va avea loc și sărbătoarea Sânzienelor, asociată cumva, în tradiția populară românească, solstițiului de vară. În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută drept ziua de Sânziene sau Drăgaica. Tot pe 24 iunie, credincioșii creștin ortodocși sărbătoresc nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Sânzienele își au originea într-un străvechi cult al soarelui, iar în unele zone, sărbătoarea se mai numește și „Cap de vară”. În imaginația populară, Sânzienele sunt niște fete frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, cel mai adesea, dansând. Ele sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor și buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de tămăduitoare. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele „dau îndărăt”, adică nu mai cresc deloc.

În noaptea de 23 iunie, fetele obișnuiesc să pună sub pernă flori de sânziene, în speranța că astfel își vor visa ursitul. Femeile căsătorite își înfășurau mijlocul cu flori de sânziene, pentru a nu avea dureri la muncile câmpului. Atât fetele, cât și femeile își puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenția asupra frumuseții lor.

Din spicele de grâu, sânziene și alte plante, fetele își făceau cununi cu care se împodobeau și jucau dansul Drăgaicei. Acest dans era pentru belșug, precum și pentru protecția gospodăriilor și ogoarelor. În tradiția populară, se credea că, odată cu drăgaicele, juca și soarele la amiază, astfel că el stătea mai mult pe cer decât de obicei.

Atotputernicia soarelui de la solstițiu se celebrează, la români, prin focurile de Sânziene, aprinse pe locul cel mai ridicat. Încinși cu brâuri de pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri care ar fi să vină. Din cele mai vechi timpuri, solstițiul de vară a constituit un mare prilej de bucurie și sărbătoare, fiind legat de momentul strângerii recoltei. La început, serbarea coincidea cu data solstițiului, adică 21 iunie. Mai târziu, ceremonialul fiind considerat de către biserică drept păgân, a fost mutat pe 24 iunie – ziua dedicată Sfântului Ioan Botezătorul.